Picatura de Magie



Picatura de parfum magic e oare o picatura de magie ?
.
Traieste clipa, dar pregateste-te sa o si intelegi ...
.
Un om cu minte ia ca zestrea partenerului, un caracter frumos nu doar o minte luminata.
.
Când se îndragostesc de un om ales, femeile nu tin seama de averea lui .
.
Cu cat un sot isi iubeste mai mult sotia, cu atat o face mai capricioasa ...
.
Când norocul ne surâde întâlnim prieteni; când este împotriva noastra întâlnim o femeie frumoasa.
.
Prietenia înseamna un suflet în doua trupuri.
.
Cineva poate sa cunoasca o femeie rea, cu chipul frumos, dar cu pacate ascunse, asemenea unui lac cu lotusi înfloriti, în care se ascund crocodilii.
.
Egoismul inspira atâta dezgust încât noi am inventat politetea pentru a-l ascunde, dar el strapunge tot ceea ce-l acopera si se tradeaza în orice împrejurare.
.
O relatie poate aduce nenumarate suferinte, dar nici singuratatea nu aduce vreo placere.
.
Sinceritatea este oglinda prieteniei
.
E mult mai usor sa iei o hotarâre decât sa o pui în practica.
.
Multi oameni considera ca jumatatile de efort pot fi suficiente. O saritura mica este mai usor de facut decât una mare. Însa nimeni care doreste sa sara peste un sant lat nu va sari mai întâi peste jumatate din el.
.

Pisica Alba




Aceasta poveste a fost scrisa de mama mea Paraschiva Enachi

si ii este dedicata, fetei care noaptea se transforma in ... Pisica







............ Au fost odata un mos si o baba. Si traiau ei intr-o gospodarie tare saracacioasa si darapanata, de le plangeai de mila, nu alta. Floarea, asa se numea baba, il tot certa pe barbata-su, Voicu, sa mai dreaga si el vre-o scandura de la gard sau de la cotet, dar mosneagul se tot ferea din calea ei si facea umbra pe la portile vecinilor, cainandu-se de viata amara pe care o ducea.
Avusesera si ei casa cu chiverniseala si mai castigau ceva bani cu cojocaria. Insa de cand se marise feciorul lor, Vasile, incepuse sa le mearga tare rau, caci acesta se naravise la bautura. Lua lucrurile din casa si blanurile aduse de oameni pentru cojoace si caciuli, le vindea pe nimica toata si apoi pe aici ti-e calea la carciuma. Nimeni nu-l mai scotea de-acolo. Prietenii, dimpotriva, il tineau langa ei, ca doar le facea cinste.

Vasile era un vlajgan de vre-o douazeci si sase de ani, cu o claie de par nisipiu in cap, in care intra rar pieptenele. Ochii ii avea caprui si fata balana, nu prea atinsa de soare. Urat n-ar fi fost si glagorie avusese ceva pe vremea cand invata la scoala, dar acum, betia, lenea si hotia isi vadisera puterea pe intreaga lui faptura si iti facea mai mare sila vazandu-l.

Mosul intelesese ca gresise tinandu-i partea fiului si rasfatandu-l inca din copilarie, insa acum era prea tarziu si nu mai avea ce sa-i faca. Baba, saraca, tot mai tragea nadejde sa mai scoata ceva din fecioru-sau. De aceea tot incerca pe la mamele cu fete de maritat de s-ar invoi vreuna sa-si dea copila dupa Silica al ei, dar nu voia nici o femeie, ba o mai lua si in bataie de joc.

Daca vazu ea ca prin sat nu are norocul sa se incuscreasca, trimise vorba in targ la frate-sau Gavrila, sa-i gaseasca o nora. Acesta ii scrise ca a aflat o fata destul de buna, dar cam tomnatica si saraca, fara o lescaie. Se bucura si de asta mama Floarea si degraba taie cele doua gaste ce le mai avea prin batatura si le rumeni si le orandui, una pentru fata si una pentru frate-sau, ce era tare iabras, de n-ar fi facut nimic pe degeaba.

Dar matusa Floarea nu se lasa numai cu atat si vandu si doua oi din cele trei ce erau singura lor avere si lua pe ele cat lua. Si se dusera toti trei la pravalia din sat, care avea tot felul de minuni si se imbraca Vasile ca un ginerica. Sa-l fi vazut cu camasa alba, cu haine negre si cu cisme stacojii, alt om ziceai ca era.

Si asa pleca el la drum sa se insoare. Trecea tare tantos prin sat, de parca era insusi Voda. Cum era zi de sarbatoare, lumea sta pe la porti si-si dadea coate zarindu-l pe flacau asa de impaunat, ba unii il si intrebau:

- Unde te duci, mai Vasile, nu cumva vrei sa te insori?

- Chiar asa, raspundea el cu ingamfare. Ce sa fac eu cu uratele voastre din sat? Merg la targ sa-mi iau nevasta alesa!

- Ca sa vezi de unde sare iepurele! Dar sa te tii bine, Vasilica, sa nu vezi doua mirese in loc de una, il luau oamenii in zeflemea.

Si cu vorbe dintr-astea iesi el din sat si o tinu drept, caci nu trasese nimic la masea. Dupa un timp ii iesi o caruta in cale si pe cativa gologani il duse la targ, caci tot acolo mergea si carutasul.

Si cand la vale cu mers grabit si cand la deal cu mers opintit, hai ca ajunsera si la targ. Aici gospodarul cu caruta isi vazu de treburile lui, iar Vasile, ca un facut, se gasi in piata cea mare, cu Tanase, un prieten de-al lui de bautura. Intrara ei intr-o carciuma, cinstira cate un pahar mare de tuica, apoi li se facu foame, asa ca mancara o gasca si apoi da-i cu bere, da-i cu vin si pe urma Vasile nu mai stiu nimic din ce s-a intamplat.

Acum statea buimac intr-un sant, imbracat intr-o zdreanta de rochie maronie, cu flori portocalii si buzunare mari. Rochia parca o zarise intinsa pe o sarma, la uscat, in spatele carciumii. Dar unde-i erau hainele, cizmele, banii si papornita cu gasca ramasa? Nu isi mai aducea aminte de nimic si avea o durere de cap cumplita.

Se urni cu greu din loc si lungindu-se in rochia cea ponosita, porni spre casa. Se gandea la batranii lui parinti, ce amarati vor fi, vazandu-l in ce hal este. Dar asa le trebuia, ca prea se tineau de capul lui sa-si ia nevasta. Mai ales maica-sa, il credea pe semne usturoi de il pisa asa. Cat se judeca el in gand in tot acest timp cu mama Floarea, numai ce vazu o pisica alba, cu ochii verzi venind dupa el. Miorlaia jalnic, cerandu-i ajutor.

- Ce vrei, pisica, ce te tii dupa mine, se rasti Vasile la ea. N-ai stapan sau esti si tu o amarata ca mine?

Si pleca mai departe, descult, prin praful drumului cu pisica tinandu-se dupa el. Atunci pe Vasile il apuca mila de bietul animal si ridicandu-l de la picioarelele lui, il vari intr-unul din buzunare si sontac-sontac ajunse acasa.

Avea talpile picioarelor umflate de atata mers pe jos. Iar in gand il blestema pe Tanase cu cele mai “alese” vorbe si-i fagaduia o paruiala ca la carte cand l-o vedea.

Cand il zari maica-sa in asemenea hal, il baga in casa la repezeala, ca sa nu se mai holbeze vecinii atat la el si plangand deznadajduita incepu sa-i care la pumni, pe unde nimerea. La asemenea fapte, Vasile nu raspundea nimic, cum avea el obiceiul, ci statea ca un copac sub vijelie si ploaie cu grindina. Ce era sa le mai indruge, caci mirosea a bautura cale de-o posta. In sfarsit, la atatea cate primea, sari si pisica din buzunar, se vede treaba, incoltita de bataie.

- Dar asta ce mai este, striga matusa Floarea mirata?

- Ce sa fie, marai Vasile cu venin, nevasta dupa care m-ati trimis.

- Asa, inca iti mai si bati joc de mine, spuse maica-sa cu naduf, si da-i, si da-i.

Si o azvarli pe fereastra pe pisica, incat cazu sarmana drept in spinarea Utei, o catea tanara, ce o aveau de la o stana. Uta sari speriata in sus, dar se potoli pe data, culcandu-se la loc, dezmierdata de razele soarelui.



Trecura cateva zile, cu necazurile obisnuite ale casei si aproape ca toti uitasera de pisica. Vasile dormea si bolea, caci racise in sant, mosneagul era pe la vecini sa-i lamureasca mai bine cum se intorsese fecioru-sau de la targ. Mama Floarea era cu treburile ei, caci pe dansa cadea tot greul. Noaptea dormea ce dormea si apoi se trezea si se gandea la viata chinuita pe care o ducea. Si stand asa cu amaraciunile ei, numai ca auzi cum umbla cineva prin pod.

O noapte rabda matusa, dar in cea de-a doua isi facu curaj si se sui in pod pe o scara cam prapadita. Si ce ii vazura ochii? Acolo satea o fata frumoasa, imbracata in rochie alba, cu alesaturi.

- Dar ce-i cu tine, copila, hai, in podul nostru? o intampina baba, tinandu-se tare, desi flacara lampiii se lungea si se scurta starsnic in mana ei tremuranda.

- Maica, nu te speria, o linisti fata cu glas rugator si stai putin, uite, colea pe paiele astea. Am sa-ti spun chiar acum de ce ma aflu aici, la dumneata in pod.

- Pai chiar ca trebuie sa-mi spui, facu matusa cu asprime.

Fata, sau mai bine zis, Pisica Alba, caci tot una erau, isi incepu in soapta istorisirea, iar baba o asculta ca vrajita.

Si ce afla matusa: cum ca fata plecase de acasa la hora intr-o zi de sarbatoare. Era gatita, fericita dar grabita, asa ca o luase pe o scurtatura, aproape alergand. Nu dupa mult timp ii iesi o broasca uriasa in cale, care ii vorbi cu glas omenesc si-i ceru odoarele de aur, podoabe toate frumos mestesugite pe care le purta fata.

Caterina, ca asa se numea copila, care era curajoasa din fire, infuriata de o asemenea nerusinare, apuca un ciomag noduros si incepu sa dea in broasca, ocarand-o cu naduf. Lighioana, incoltita, se prefacu pe data intr-o vrajitoare inspaimantatoare. Era Iasma baltilor si a duhurilor rele si se numea Azupa. Avea fata verde, cu trupul ca de sarpe. Pe cap, in chip de par avea siruri de lipitori si ghiare la maini si dinti ca de lup. Ca tare urata faptura mai era Azupa!

Pe umarul stang avea un corb legat cu lant, care statea nemiscat, de parca ar fi fost impaiat.

- N-ai sa scapi de mine, suiera vrajitoarea. Sa-mi dai gatelile tale si sa-mi slujesti jumatate din viata ta in salasul meu din balta cea adanca!

Caterina isi arunca inelele, cerceii, bratara si medalionul si dadu sa fuga, dar Azupa o prinse de coade si o trase spre ea. Atunci fata incepu s-o bata pe vrajitoare si sa dea in ea cu deznadejde cu mainile, cu picioarele. O lovea, o zgaria, o ocara. Da, era in culmea furiei, biata fata, insa deodata se simti din ce in ce mai usoara si mai mica. Mica, mica si prefacuta in pisica. Asa fu varata intr-un sac si tarata de Azupa spre balta.

Pana sa ajunga la malul apei, corbul insa facu o spartura in sac si biata pisica sari afara, mai mult moarta decat vie.

- Si am tot fugit, pana in locul in care zacea baiatul dumitale in sant. Ziua sunt pisica iar noaptea fata, precum ma vezi, sfarsi Caterina povestea ei. Vasile a avut mila de mine si m-a luat cu el.

- Deci asa a fost ciudata ta intamplare. Saraca de tine, o caina matusa din suflet. Cat despre Vasile, asa e, are suflet bun, dar are si metehne, caci este trantor, bea si fura.

- Pacat de el, ca isi iroseste in asa hal tineretea, zise fata cu tristete.

- Lasa-l acum pe el si hai sa vedem ce-om face noi. Te dai jos din pod ori ba? o intreba mama Floarea cu hotarare.

- Ma dau, spuse Caterina, dar mi-e frica de caini si de unches.

- De caini sa nu-ti fie teama, pentru ca sunt destepti si au mirosit ca nu esti lighioana aievea, asa ca au sa te lase in pace. Cat despre mos Voicu, el e mai mult plecat in sat.

- Dar cu Vasile,? o intreba copila.

- Ei, cat despre Vasile, o sa te rog sa ma ajuti sa-l dau cat de cat pe brazda. Dar, fata, hai, tu n-ai neamuri, parinti, vre-un frate? Ca poate au si pornit sa vada ce-i cu tine? facu matusa curioasa.

- Eu de loc sunt din Cornu-de-Sus. Am parinti si un frate pe nume Serban, care a disparut de acasa acum cateva luni, fara nici o urma.

- Vai de mine, cum asa? Se tangui baba, miloasa de felul ei.

- Ce tristi au mai fost parintii mei, se planse Caterina. Pacat de casa noastra bogata si frumoasa, cum nu e alta in sat. Si acum cu nenorocirea asta a mea…

- Cu Vasile, aduse baba din nou vorba despre necazurile ei, sa ai rabdare, ca poate o prinde drag de tine, ca frumoasa esti si poate si harnica.

- Din priviinta asta sa nu duci grija, matusa, o linisti copila. Desi suntem oameni cu stare, mama nu m-a crutat de munca, iar pe fratele meu, Serban mai mult eu l-am crescut, caci ai mei erau tot timpul cu treaba, cu viile si cu negotul de lana si de balnuri.



Dupa toate acestea lucrurile prinsera a intra oarecum in rostul lor. Noaptea fata avea grija de gospodarie si tinea casa luna, iar ziua se prefacea in pisica si dormea pe unde apuca. De multe ori se catara pe genunchii babei unde se simtea bine, ori pe soba sau in pat. Si asa trecea vremea.

Dar vecinii, ce nu stiu vecinii ! Aflara ei totul despre Pisica Alba si raspandira vestea pretutindeni. Si dupa ce tot satul cunoscu minunea din casa Floarei si a lui mos Voicu, hotarara sa-l insoare pe Vasile cu Caterina, ca parca cine il lua pe el, asa cum era. Feciorul, ce sa mai zica, se imbata si mai tare si se pregati de nunta.

Petrecerea se facu desigur noaptea si venira toti gospodarii. Si mancara si baura pe saturate, scuipandu-i pe miri sa nu se deoache, de frumosi ce erau. Si erau tare mandri mesenii ca si pe meleagurile lor se petrecea ceva grozav, de care unii nici nu voiau sa creada ca este cu putinta. Dar poporul, saracul, le ia pe toate cu chibzuinta si cu intelepciune si zice ca daca asa a fost sa fie…

Si dupa nunta toate se intorsera pe fagasul lor si ar fi mers binisor lucrurile daca Vasile nu si-ar fi dat in petic, apucandu-se iar de bautura. Ba, vandu si porcul din batatura, asa ca de Craciun fu numai plans si jale in casa lor.

Vasile, cum am mai spus, statea mai mult beat prin carciumi si impacandu-se cu Tanase i se spovedea acestuia. Isi caina viata nenorocita, de cum a putut el sa se insoare cu o mata, care pe deasupra mai si dormea toata ziua, nu sa-i spuna si lui o vorba, sa-i puna masa ori sa-l spele pe picioare. Nu zicea ca sarmana nevasta-sa se spetea muncind noaptea.

Dar lumea il certa pe Vasile, caci il vedea imbracat ingrijit si cu obraz de om hranit. Insa degeaba, pe Vasile nu-l putea indrepta nimeni. Caterina spala noaptea, carpea, gatea si-i venea tare greu, ca barbata-sau sforaia beat si habar n-avea cum tanjea si ea dupa o vorba buna. A doua zi, cand ea se facea pisica, el era la carciuma. Ce viata mai putea sa fie si asta!

Intr-o noapte, dupa ce Caterina termina treaba, se apuca sa faca mamaliga si sa satura cainii, caci tinea la ei si i se parea ca soacra-sa ii cam prigonea la mancare in timpul zilei. Acum, ca se mai injghebase oleaca gospodaria lor, mai rupea si ea cate un colt de branza, mai dosea niste jumari bagate in untura si facea din mamaliga niste cocoloase nu prea mari. Cu ele hranea potaile, ce stateau roata in jurul ei, numai ochi si urechi iar guguloaiele le prindeau drept in bot. Si dupa ce inghiti pomana, Uta se apropie de gospodina si prinzand glas omenesc ii zise cu glas scazut:

- Caterino, sa nu te sperii de mine ca vorbesc, caci sunt de felul meu cam nazdravana. Sa stii ca te iubesc cu credinta si vreau sa-ti fiu de folos. Asculta-ma bine, caci am sa-ti impartasesc lucruri de taina.

- Spune-mi degraba ce stii, o ruga Caterina, netemandu-se ca Uta stia sa vorbeasca.

- Noapte de noapte, cand faci tu treaba, eu pun urechea la pamant si aud zavozii Azupei asmutiti impotriva ta. Asta-i vestea cea rea. Iar vestea cea buna este ca trebuie sa plecam peste vai si coline, tocmai la Muntii Albastri, unde vom afla leac pentru barbatul tau, caci te aud mereu plangand din cauza naravurilor lui.

- Cum sa-ti multumesc, draga Uta? spuse tanara nevasta, bucuroasa.

- Maica Luna merita toata slava, pentru ca tine la tine si m-a povatuit ce sa fac. Mi-a zis sa-i iau si pe feciorii mei, Tarcatu si Labus si sa o tinem tot catre rasarit.

Si nu trecu decat o noapte de la cele intamplate si Caterina porni la drum cu Uta si cei doi catelandrii dupa ea. Mamei Floarea i spusese ca se ducea pana la parintii ei dupa care o ardea dorul. Iar batrana, care nu avea putere s-o opreasca, a lasat-o in voia ei.

Si Caterina, asa cum o stim, merse zi de vara pana in seara si noaptea mai cu spor. Si o tinura tot asa pana cand ajunsera la malurile unei ape unde traiau niste caramidari ce inaltau mereu stive de caramizi. Acestia ii omenira cu ce bucate avura si le dadura sa-i insoteasca trei caini negri ca taciunele, cu colti albi, sticlosi, luciosi si limbi rosiii, atarnand de-un cot pe-afara.

Si dupa asta plecara calatorii nostri mai departe intins la drum, trecand podul peste fluviu, masurand campii si dealuri, vai, valcele si poteci. Iar Uta se oprea din cand in cand si asculta tainele pamantului. Apoi ridica botul spre Luna si urla prelung, asteptand raspuns. Si ce o sfatuia Luna, numai ea cunostea. Iara dupa aceea mergeau mai departe.

Si iata ca vazura si Muntii Albastri si totul era albastru acolo, ca nu stiai de esti in cer sau pe pamant. Pasari albastre treceau in zbor si libelule albastre sagetau vazduhul, dar nu vedeai picior de om. Mai mersera ei ce mai mersera si ajunsera in fata unei gradini imprejmuite cu un gard de otel ce arunca fulgere albastre. Si in poarta statea si-i astepta un pitic cu barba alba pana la pamant si cu ochi negri, iscoditori, pe nume Iatep.

Caterina si cei sase caini se apropiara de pitic si ii dadura buna ziua, apoi tanara femeie ii vorbi asa:

- Prea cinstite stapan al acestor tinuturi, am venit cu ganduri bune si ma rog dumitale sa ma ajuti sa-l vindec pe barbatul meu Vasile de betie, de trandavie si de hotie.

- Ce imi ceri tu, Caterina, nu este lucru usor, ii raspunse Iatep. Si desi veniti prini mijlocirea Maicii Lune, pe care o cinstesc din sflet, eu tot am sa va cer o plata pentru leacul ce o sa-l primesti ca sa-l vindeci pe Vasile al tau.

- Ce iti doreste imima, prea cinstite pitic? glasui Caterina.

- Iata ce vreau, se tocmi piticul: sa-mi faci straie din “pielea padurii”: pantaloni, haina, apoi un halat larg, cu buzunare si papuci cu funde. Toate astea sa fie frumoase, trainice si acum pentru ele sa-mi iei masura. Cand vei fi gata cu hainele, eu am sa-ti dau leacul.

Dupa ce Caterina ii lua toate masurile trebuincioase croitului, Iatep disparu, iar prietenii nostri se pusera pe cautat “pielea padurii”, despre care Uta afla de la Luna ce era. Si nu era altceva decat frunza stejarului, verde, frumoasa si lucioasa.

In trei nopti Caterina facu imbracamintea, care era o minunatie, nu alta. Ata pusese din carceii volburii, funde din iarba mai lata si nasturi din ghinda mica, de-o lungime de furnica.

Si in a patra noapte sosi Caterina la Iatep cu hainele in brate si cu zavozii dupa ea. Piticul, tot ca de prima data, ii astepta in poarta.

Se bucura mult de straie, de halat, de papuci si de scufie si lauda iscusinta Caterinei. Mangaie caiinii si deschise poarta larg, poftindu-i in gradina.

Minunat lucru mai era si livada lui Iatep. Chiar de la poarta te intampina o alee asternuta cu marmura alba, daltuita cu tot felul de intorsaturi. Din loc in loc se aflau felinare ce aruncau flacari de cele sapte culori ale luminii, incat parea ca este ziua.

Apoi drumul mergea mai departe, cu un sir de tei cu flori de aur, si mai in spate plopi cu frunze de argint si un rand de platani cu ciucuri teposi de arama. Printre toti acesti copaci frumosi si nelumesti trecea vantul cu vioara lui cu corzi nevazute si suna o melodie atat de frumoasa, de ramaneai vrajit.

- Asa-i ca-ti place acest loc minunat? o intreba Iatep cu mandrie pe Caterina.

- Imi place foarte mult, rosti ea incantata. Cred ca nici in vis nu mi s-ar fi aratat sa ceva!

- Sunt si pomi ca ai vostri, dadu lamurire piticul, doar ca unii au ceva mai deosebit si din aceia ti-am pregatit tie, sa-i duci acasa. Uite, ai aici trei puieti. Acesta este marul care il va vindeca pe Vasile prin fructele sale de betie si acesta este parul ale carui fructe vindeca de trandavie. La urma, prunul, cu prnele sale il va vindeca de hotie.

- Cat de bine imi pare ca am sa-l dau pe Vasile al meu pe brazda, marturisi Caterina cu ochii in lacrimi.

- Uite, ii zise din nou piticul, cum ajungi acasa, sa-i sadesti in gropi nu prea adanci si sa-i uzi numai noaptea pe luna. Asta am vrut sa-ti spun. Si acum noroc si la drum!

Nici nu apuca bine Caterina sa ii multumeasca cum trebuie, ca Iatep si disparu din loc. Neavand ce mai face, tanara femeie lua drumul inapoi spre casa, cu pomii in brate si cainii dupa ea. Muntii Albastri se pierdeau incet incet din vedere si incepea padurea verde si campia tot la fel.

Si in tot acest timp, Azupa ce facea? Ei bine, ea isi frangea ghiarele in zadar ca nu putea a se razbuna pe Caterina, pe care o lasase si asa prea mult timp in pace. Vrajitoarea se plimba furioasa prin salasul ei, gatita cu podoabele Caterinei. Dadea cu un bici in toate partile, scotand nori de praf de peste tot, dar mai cu seama din covoarele groase de nisip, ce aveau pe deasupra maldare groase de solzi de peste. De manie, mai rupea capul vreunui sarpe din multii serpi ca atarnau unul langa altul, prinsi cu coada de grinzile tavanului.

Dupa un timp se mai linisti si incepu iar sa se uite pentru a nu stiu cata oara in carapacea de broasca testoasa, plina ochi cu argint viu. Vazu in luciul acestei oglinzi ca zavozii o vegheaza pe Caterina cu strasnicie, in timp ce cainii ei stateau ascunsi prin tufisuri, de frica Utei, pe care o stiau crancena si inzestrata cu o putere ce o intrecea pe-a lor.

- Sunteti niste nenorociti, le striga ea, de parca I-ar fi avut in fata si dadu cu pumnul in scoicile care ii impodobeau tronu-i de papura, captusit cu matasea brostei. Abia atunci il baga de seama pe Serban, cu chip de om, care sta ca beat, rezemat de-un stalp si se uita ganditor la peretele din fata lui, din ape tulburi, fara insa a-l vedea. Azupa lasa cainii si se intoarse catre tanarul palid ce nu era altul decat fratele Caterinei.

- Degeaba m-am chinuit cu tine atata amar de vreme, ii arunca Iazma baltilor cu dispret. Te incapatanezi in prostia ta si nu vrei sa te insori cu mine. Ba i-ai mai dat si drumul surorii tale din sac, cand am prefacut-o in pisica si am vrut s-o tarasc pana aici!

El o privi cu ura si nu-i raspunse nimic. Era in puterea ei si-l tinea cu licori vrajite in mijlocul balti blestemate. Cand ieseau afara il prefacea in corb si-l tinea legat cu lant. Si doar asa mai vedea lumina zilei.

Azupa il mai privi si ea odata cu ura si dispret pe Serban si-l parasi, prefacandu-se in broasca. Inota si apoi sari pe mal, aruncand otrava verde peste iarba si peste flori, care se ofileau si mureau pe loc. De necaz facea asta, ca ii mergeau lucrurile pe dos.

Cat despre zavozii ei, ce erau duhuri rele intrupate in caini negri, cu ochi de foc, ei bine, ei luara urma Caterinei si se pregateau sa sara la ea, caci altfel vai si amar ar fi fost de ei, cand ar fi dat ochi cu Azupa.

Pe de alta parte, Uta simtise totul si spuse feciorilor ei, Tarcatu si Labus precum si cainilor dati de caramidari:

- Ascultati la mine ce o sa facem. Colea, mai la vale este o manastire, loc de pomenire pentru voievozi. La timp de noapte Caterina are sa se ascunda in acest lacas, iar maicutele o vor ajuta. In acest rastimp, noi pe de laturi vom sari la cei cinci caini blestemati, care nu sunt decat niste duhuri rele, trimise de Azupa. Ii tragem spre rape si ii nimicim.

Cainii maraira a intelegere si trecura la fapte. Intai se adaposti Caterina, cu mladitele date de Iatep intr-o chilioara unde o lasa maica stareta sa stea. Ea se aseza acolo si se ruga Domnului sa izbandeasca dulaii ei si sa fie invins Raul.

Si unde nu incepu spre prapastii o lupta caineasca pe viata si pe moarte, de te infiorai, nu alta. Cainii latrau, urlau, se sfasiau, chelalaiau, se rostogoleau inclestati, ducand pietre si grohotis dupa ei, iar noaptea se pogorase cu luna plina si stele puzderie. Canii Azupei fura facuti praf de Uta si tovarasii ei si se prefacura in mal noroios si urat la miros si se scursera in crapaturile prapastiei, pana la Talpa Iadului.

Si apoi Caterina iesi din manastire si cu cainii dupa ea o tinu drept spre casa, mai la deal si mai la vale, pana ajunse la cararea din gradina mamei Floarea. Acolo, ce sa vezi, se aflau si parintii ei, care aflasera totul despre fiica lor si se asteptau s-o vada scapata de blestem.

Dar n-a fost sa fie asa, caci biata Caterina tot pisica ramanea in timpul zilei si numai noaptea, cum stim, se prefacea in fiinta omeneasca.

Si mai trecu ceva apa pe garla. Pomii fura saditi si incepura a rodi iar fructele lor il prefacura pe Vasile in om de treaba si lecuit de naravuri. Acum muncea cu sarg la cojoace si caciuli, nu mai bea si nu mai fura. Parintii Caterinei il mai ajutau si ei la cojocarie si cum treaba le mergea de minune, gospodaria incepea sa prinda cheag.

Cat priveste oamenii din sat, sa cunoasteti domniile voastre, ca fiecare sadise, asa, ca de incercare, seminte din fructele marului, parului si prunului daruiti de Iatep Caterinei.

Toate mergeau binisor si un pic de rabdare de veti avea, firul il vom descurca.



Intr-o zi, sa fi fost prin vara, in cel de-al doilea an dupa sadirea pomilor, mama Floarea, impreuna cu mama Caterinei pusera la cale sa mearga cu tot neamul la padure, sa petreaca cu oamenii din sat.

Si iata-i claie peste gramada in caruta: mos Voicu pe capra mana caii, parintii Caterinei, Petre si Elisabeta, baba Floarea, gatita foc si Vasile cu pisica alba pe genunchi. Se mai aflau cu ei si doi vecini cu trei nepoti de-ai lor. Si trageau caii, cam pe la vremea amiezei, sa-i duca pe toti la umbra copacilor.

Dupa caruta se tinea Uta, cu Labus si Tarcatu si cei trei caini ai caramidarilor, care ramasesera in gospodaria babei Floarea. Toata haita de caini alerga cu limba scoasa de un cot, pas cu pas dupa Uta, ia acolo, o lighioana proasta, de nici n-ai fi zis vazand-o ca e si nazdravana.

Si cum zic, in duruitul rotilor in tropotul cailor si in melitatul gurilor celor din caruta, ajunsera ca si alti gospodari la padure si oprira intr-o poiana mare.

Tare frumos era pe aici. Fetele se plimbau gatite foc, iar flacaii aveau si ei haine alese. Si se gasea printre ei si cate unul care sa-i faca sa rada pe toti si mereu se auzeau hohote din gramada.

Numai Caterina, in chip de pisica statea rusinata si privea la lume cum se veselea. Vasile o mangaia cu blandete, dar ea, amarata, nici nu indraznea sa se miste. Mama Floarea si mama Elisabeta pusera masa cu chiverniseala si mancara toti si baura din plin. Dupa aceea cuscrii plecara spre tarabele injghebate cu lucruri de vanzare, iar Vasile se intinse la umbra sa doarma langa pisica, cu Uta si cu restul cainilor mai incolo.

Incepuse sa se topeasca si dogoreala din zi si sosi si seara. Atunci Caterina se schimba in femeie si toata lumea se stranse s-o priveasca cat era de frumoasa. Lautarii venira si ei mai aproape si cantara si mai vartos cantece de veselie si iar se inteti hora in care se prinsera si Caterina cu Vasile si uitara de toate necazurile. Se asezara apoi sa se mai odihneasca si sa priveasca la ursari, ce venisera cu ursii sa le arata oamenilor ispravile lighioanelor lor.

Ursii erau de tot felul si mai mari si mai mici si greoi si sprinteni si tineri si batrani, unii cu blana aurie, lucioasa, iar altii cu ea roasa, dar toti aveau lanturi la picioare si botnite ca sa nu pricinuiasca vreo spaima oamenilor. Injghebara ursarii cu dichis o roata mare de jar in mijlocul poienei si ii pusera pe ursi sa joace acolo. Toata lumea se minuna de sprinteneala lor, cum de mai sareau pe carbunii aprinsi, ba inca unii le si strigau:

- Joaca bine, Mos Martine, ca-ti dau paine cu masline!

Veselia era in toi si satenii aruncau bani cu ghiotura ursarilor. Un mosneag slab-mort si stramb de un sold, tinea mortis sa fie calcat de un urs, ca sa se mai indrepte, dar feciorul sau il ruga cu lacrimi in ochi sa nu-i fac asemenea necaz si sa se duca asa de repede pe lumea ailalta. Lumea radea cu bunatate si-i tinea parte flacaului.

Cand deodata se desprinse din intuneric o ursoiaca a nimanui, turbata si dezlantuita si se repezi la Caterina si o tari intr-o clipita spre groaza tuturor in mijlocul jaratecului. Era Azupa. Luase chipul unei ursoaice si se tot daduse pe langa Caterina, hotarata s-o omoare, fara sa fie bagata in seama de nimeni. Acum Azupa nu ramase ursoaica mult timp ci isi lua deodata chipul ei de vrajitoare si porunci oamenilor sa nu se miste din loc orice s-ar intampla.

Dar Uta, nazdravana si ceilalti dulai sarira in ajutorul stapanei lor. Dupa ei venira Vasile si alti sateni si cu toti o trasera pe Caterina afara din foc. Apoi incepura s-o judece pe Azupa cu ciomege din cele noduroase, luate de la ursari. Dar cea mai vrednica fu tot Uta, care sari la gatul vrajitoarei si o omori. Azupa se prabusi urland in spuma jaratecului si lua foc. Se ridicara pe data valvatai verzi, cu miros de mlastina si catran.

Lumea privi inmarmurita la asemenea fapta. Apoi, cand rasari soarele, Vasile trase un chiot de bucurie, cand isi vazu sotia scapata de vraja si ramasa cu infatisare omeneasca. Parintii Caterinei o imbratisau si plangeau de fericire, iar mama Floarea nu mai stia nici ea cum sa-si arate bucuria.

Si apoi daca vazura oamenii intamplarea aceasta, incinsera iar petrecere, caci un asemenea prilej merita sa fie cinstit.

Caterina nu isi venise inca in fire din spaima prin care trecuse, cand se apropie de ea si de parintii ei un tanar palid, care nu era altul decat Serban.

- Eu sunt fratele tau, rosti el. Poate nu ma mai recunosti. Oricum, sunt fericit ca ai invins-o pe Azupa si ca prin aceasta fapta m-am desctusat si eu de inrobirea Azupei si de infatisarea mea de corb.

Caterina, sarind de gatul fratelui ei spuse fericita:

- Iti multumesc, Serbane ca mi-ai dat drumul atunci din sac, caci fara indoiala, vrajitoarea mi-ar fi facut mult rau. Si dupa cum vezi, pana la urma dreptatea si binele au triumfat.

Toti cei care se aflau de fata incuviintara aceste vorbe intelepte si o imbratisara pe Caterina cu bucurie. Uta si ceilalti caini stateau alaturi de oameni si dadeau din coada victoriosi. Si cateaua nazdravana se gandea ca la caderea noptii ii va multumi Maicii Lune pentru binele facut.

Pasarile padurii nu mai vestira zorile in acea dimineata, cum faceau de obicei, ci intocmira cu graba hrisoave cu intamplarea aceasta si apoi o luara cu toate in zbor sa dea binete soarelui si cerului.

Numai una mititica se strecura si la mine si gasindu-ma in gradina imi spuse povestea ce acum o stiti si dumneavoastra.



Cu bine si cu sanatate, ca-i mai buna decat toate!