Am să vă cânt un cântec despre cai,
Cum pe planetă nu mai au ei preţ.
Un cântec despre iad şi despre rai,
Despre caii fără călăreţi.
O, cailor, cailor fără zăbale,
Cu nechezături senzuale,
Cailor, cailor, o, caii mei,
O, cailor, cailor fără de şei.
Am să vă spun, cu ochi de lacrimi plini,
Că pe pământ sunt cai tot mai puţini,
Că trandafirul e mai plin de spini,
Şi că pe străzi vuiesc maşini.
Gândiţi-vă la caii vii acum,
Mereu fugind pe ultimul lor drum,
Statui de sete şi statui de fum,
Plângând nebun şi nechezând postum.
Şi de pe caii voştri fără vieţi,
Voi, oameni zâmbitori şi vorbăreţi,
Descălecaţi cât încă mai puteţi,
Să-i mai eliberaţi, voi, călăreţi.
V-am spus aceste vorbe despre cai,
Cum ei s-au dus acuma sunt stafii.
Însă de unde-or fi, din iad, din rai,
În viaţa asta tot vor mai veni,
Superbii cai din nou vor reveni.
multumesc Adrian Paunescu
