Intr-o zi un Inger a ucis alt Inger ! A infipt cuvinte ce dor, nestiind ca durerea poate ucide... A crezut ca se va elibera pe sine eliberand celalalt suflet de povara unei iubiri imposibile... Dar s-a condamnat in a-i privi agonia... Sufletul chircit de durere i-a intors in cuvinte durerea simtita... Nu intelegea lovitura si a vrut ca si celalalt suflet sa-i vada durerea, neintelegand cruzimea acestui sacrificiu inutil...
A infipt la randu-i cuvinte ce dor... A lasat durerea sa-l domine si cu un ultim tipat mut, intreband... ”DE CE ?” ... a incetat sa mai existe... O clipa... doua... trei... poate o vesnicie... poate mai putin de-o clipa... Apoi a renascut... Iubirea si-a strecurat tentaculele-i subtiri subtil prin fisurile durerii egoiste, prea oarba pentru a realiza tranformarea decat cand era prea tarziu... Iubirea s-a contopit cu durerea, devenind una... Dar insasi iubirea se transformase in contact cu durerea... devenise mai blanda, dar si mai puternica... Abia acum realizase ca adevaratul sacrificiu trebuie sa-l faca el... Si in timp ce lacrimile fierbinti ardeau sufletul, cu o tandrete sfasietoare i-a redat libertatea... Si a ramas doar o durere muta, avand alaturi iubirea... Lacrimile sarate au continuat sa curga lin, fara zgomot, transformand obrajii sufletului in rani... Dar...datorita egoismului acelui suflet, a fost eliberat de toate chingile pamantene...
S-a ridicat deasupra umanitatii privind cu durere si mila cum celalalt suflet s-a autocondamnat la pieire... Mai tarziu a realizat ca in acea zi au murit ambele suflete dar... numai unul a putut sa renasca... Fara vrere, a inceput sa-l dispretuiasca pe cel care in egoismu-i fara margini s-a dovedit atat de slab... Si dupa o ultima privire... si-a inceput calatoria spre adevarata lui casa... fericit poate pentru prima oara in scurta-i viata pamanteana...
.
